Eu urmaream "Star
Trek" cu sufletul la gura cand eram copil. Eram fascinata de acest serial, visam sa fiu si eu pe nava
Enterprise. Dar in lumea reala nu as fi zburat nici sa ma impusti 😨. Muream de
frica si cand vedeam un avion. Cand eram prin clasa a 5-a am auzit de accidentul
de la Balotesti, am ramas ingrozita de avioane si mi-am promis sa nu ma urc
vreodata in vreun avion orice ar fi. Credeam ca daca voi zbura vreodata nu voi
scapa cu viata.
Si cu aceeasi convingere am ramas pana anul trecut cand am
fost nevoita sa imi incalc promisiunea. Nu voi povesti cum s-a ajuns aici. Am avut
o experienta pe care nu credeam ca o sa o am vreodata in viata mea, o experienta care m-a facut sa vad
alta lume si sa mai infrang si alte temeri. Si nu a fost sfarsitul asa cum am
crezut intotdeauna. Eu cu fobia mea de zbor si de inaltime am coborat in viata
din 4 avioane (primul zbor din viata mea a fost si cu escala)
Mi-e greu sa descriu in cuvinte ce emotii am avut cand m-am
vazut deja in acel avion si am vazut ca s-au inchis deja usile si nu mai e cale
de intoarcere. Pentru mine urma o calatorie in necunoscut. Nu stiam ce ma asteapta
mai departe, nu stiam daca ma mai asteapta ceva sau asta e tot. Avionul a
pornit foarte incet, de parca era un tren personal care ma ducea la mare. Cred
ca doar cateva minute a mers asa incet, dar mie mi s-au parut ore....tot speram
ca poate nu decoleaza 😱. Intr-un final am simtit cum baga viteza si cum sunt deja
in aer. Am simtit desprinderea de sol dar
inca nu imi venea sa cred. Dupa alte cateva minute cred (care mie mi s-au parut
tot ore intregi) am avut in sfarsit curajul sa deschid putin ochii, m-am desprins
de manerul scaunului de care ma agatasem cu toata forta si m-am uitat pe ecranul
din fata mea unde scria ca suntem la o altitudine de vreo 12000 de metri si ca
mergem cu o viteza de vreo 800km/ora. Un picut cam mult pentru o nevitezomana ca
mine 😛 . Atunci mi-am desprins si centura
de siguranta, desi initial crezusem ca nu o sa am curaj sa o desprind
tot zborul. M-am gandit ca la altitudinea asta oricum nu imi mai poate salva viata
nici o centura, asa ca mai bine o desprind sa pot sta mai comod. Apoi, tot cu
inima cat un purice, am tras putin cu ochiul pe geam. Am vazut o aripa uriasa
si nori. Si asa mi s-a confirmat ca zburam deasupra norilor. Ceva extraordinar
de frumos pentru unii (care se bucura si mai fac si poze) dar ingrozitor pentru
unii oameni ca mine cu frica de inaltime. Ma mai uitam din cand in cand la alti
oameni din avion si ma miram cum de sunt asa de relaxati la ditamai inaltimea,
deasupra norilor.
Am incercat sa ma relaxez putin jucand un joc de telefon, in
timp ce ma tot intrebam ce urmeaza si daca mai scap cu viata din toata aventura
asta 😕. Si intr-un final am simtit in sfarsit rotile avionului din nou pe sol. Aventura
se terminase, eram in viata. Doar ca incepea alta. A urmat o fuga spre al doilea
zbor si apoi aceeasi aventura terminata de data aceasta cu un gol de aer de care m-am speriat si o aterizare
ceva mai dificila, dupa spusele pilotului.
Si apoi in sfarsit destinatia finala: Lisabona 😊. Un oras
superb pe care mi-ar placea foarte mult sa il vad iar. Aer mult mai curat ca la
noi, oameni diferiti, plaja, metrou diferit de al nostru si mai interesant, multe lucruri interesante
de vazut. Si iata ca la sfarsitul calatoriei mele in necunoscut m-a asteptat
ceva. Ceea ce initial crezusem ca va fi sfarsitul era de fapt o lume noua - noua
pentru mine. O lume complet diferita pentru cineva care nu mai iesise din tara
niciodata pana atunci, dar isi dorea de mica acest lucru. Tot timpul am asteptat
momentul in care voi pleca si eu prima data in alta tara. Mi-am dorit sa pot calatori
prin alte tari, doar ca frica mea de zbor m-a oprit. Cam greu sa ajungi cu
trenul asa departe, nu? Din acest motiv invidiez oamenii carora nu le e frica
de avioane, dimpotriva, zboara cu placere. Multor oameni le plac senzatiile tari,
le place sa zboare (la propriu sau la figurat)
Eu, de exemplu simt ca zbor cand sunt la mare. Sau cand fac
cursuri de actorie si joc pe scena. Sau cand castig bani fara sa suport sefi, fara
sa depind de vreun angajator. Atunci ma simt cel mai libera.
Problema e ca multor oameni le e frica de libertate. Le e
frica sa isi ia zborul, sa isi urmeze visele si sa le transforme in realitate,
sa faca exact ce isi doresc. Desprinderea de sol, unde te simti in siguranta, e
o calatorie in necunoscut. E ceva ce nu ai mai facut in viata ta si nu stii ce
te asteapta la capatul ei.
Daca, de exemplu, o viata intreaga ai lucrat la patron si
te-ai obisnuit cu un salariu fix s-ar putea sa nu ai curajul sa iti iei zborul
de acolo ca sa iti construiesti o afacere. S-ar putea sa iti fie foarte frica
de libertate. Nu vrei sa iti asumi riscuri, acolo te simti in siguranta, desi
stii ca te plafonezi, desi stii ca e o fundatura care nu te duce nicaieri. Dar
trebuie sa iti invingi frica si sa pornesti la drum, sa iti iei viata in
propriile maini. Daca ai impresia ca nu vei mai scapa cu viata din aceasta calatorie
in necunoscut, vei afla pe parcurs ca te inseli. Ceea ce pare sfarsitul e de fapt
alta lume. Oricat de mare ar fi frica de necunoscut indrazneste. La capatul
drumului te poate astepta o lume noua pentru tine si diferita de cea pe care o
stii. Te poate astepta o viata diferita, lipsita de griji si lipsuri financiare
etc, te poate astepta libertatea mult dorita.
Siguranta 100% nu exista nicaieri. Asa ca de ce sa traim in
frica in loc sa ne indeplinim visele?
Minunat !
RăspundețiȘtergere